despre online, Romania, politica si despre mine

In viata castigam si pierdem multe. De unele ne pasa, de altele nu ne pasa. Dar intotdeauna avem cateva certitudini pe care nu le vom pierde niciodata, 2, 3, 4, 5 … niciodata mai multe.
Din aceste certitudini, in cazuri extreme, suntem constienti ca le putem pierde insa ne raman 1-2 certitudini pe care fiinta noastra nu poate concepe ca le poate pierde. Aceste 1-2 certitudini devin, in timp, esenta vietii noastre, devin acea constanta care ne ajuta sa ne mentinem echilibrul in lupta zilnica numita viata.

La un moment dat, unii oameni pot avea nesansa ca aceste 1-2 certitudini sa dispara in neant si realizeaza ca tot ce au construit pana atunci nu este decat un castel de carti de joc care s-a daramant la prima pala de vant iar cartile, in cadere, nu se pot ancora de nimic pentru ca in jurul lor nu mai este decat vid, nothingness …

Gandindu-ma la aceste aspecte ale vietii mi-am adus aminte de un text scris in urma cu mult timp si pe care l-am pastrat, probabil, pentru a-l publica astazi.

Cateodata suntem atat de singuri incat doare.
Ne dorim atat de multe si totusi nu avem nevoie decat de foarte putin.

Acum multi ani am plecat toti la un razboi, un razboi cu viata, un razboi care nu se mai termina.
Toti speram sa vina acel moment in care razboiul se termina si ne putem intoarce acasa, acel acasa care in fiecare clipa ia alta forma, forma viselor noastre, acel acasa de candva, acel acasa care nu mai exista, care e macinat de timp si de durere si de uitare si, cateodata, de indiferenta si nepasare.
Asteptam, o asteptare eterna si fara rost, sa vina momentul in care sa fim cuprinsi de linistea primordiala, sa ne odihnim ca nicicand, sa putem vedea, oriunde ne-am uita, zambetul copiilor nostrii, acel zambet curat si inocent pe care l-am sesizat la un moment dat si pe care nu-l vom putea uita niciodata.

Acest razboi, cu micile lui victorii efemere, cu infrangeri dureroase, cu drumuri care uneri ne duc in acelasi punct de unde am plecat.
E obositor, e epuizant iar la un moment dat uitam pentru ce luptam.

Ne aducem aminte de momentul in care ne uram parintii pentru ca nu erau langa noi, pentru ca nu ne intelegeau, pentru ca erau rai … acum ne e dor de ei, de acele vremuri; acum facem inconstient acelasi lucru cu copii nostrii … acest razboi ciclic, of, acest razboi fara sens.
Ne dorim sa se termine si ne e frica de dorinta noastra.

Scriu ganduri catre nicaieri, ganduri pentru nimeni, ganduri pe care vreau sa le uit, ganduri care ma dor, care ma fac sa-mi realizez inutilitatea si lipsa de importanta in marele plan cosmic. Suntem atat de mici.

Ce vreau eu? Vreau sa vreau doar ce imi trebuie, vreau sa vreau ce trebuie sa vreau si ce pot realiza, vreau sa nu ma mai dezamagesc.

Cu cine luptam in acest razboi? Cu noi insine. Oricare ar castiga dintre mine si eu, tot eu pierd.

Visam la ziua in care soarele rasare in ochii nostrii, visam la fractiunea de secunda de libertate intre terminarea razboiului si intrarea in eternitate si ne e frica de acea clipa.

Si totusi, cateodata suntem atat de singuri incat doare.
Apoi ne intoarcem sa ne luptam razboiul si sa ne caram crucile. Astazi cine va castiga? Eu sau eu? Nu stiu, eu oricum pierd!

—- Am inchis comentariile pentru ca nu ar avea sens
—- sursa foto: failblog.org